CUM A VENIT PE LUME PRUNCUL IISUS (povestire religioasă)

0

Era o noapte de la sfârșitul lui decembrie, o noapte deosebit de friguroasă pentru ținutul Palestinei unde iernile, de obicei, sunt rareori aspre. În noaptea aceea cerul era senin, iar luna plină strălucea poleind cu argint toate împrejurimile. Vântul începuse să bată cu putere de cum se înserase. Era un vânt destul de rece, pornit dinspre miazănoapte. Venind din Nazaret, Iosif și Maria străbătuseră un drum lung până la Betleem în vederea recensământului ordonat de stăpânirea romană.

Cu greu, găsiseră un lăcaș unde să înnopteze: un grajd care aparținea casei de oaspeți umplută și ea până la refuz de pelerini ca și dânșii, iar grajdul acesta semăna mai degrabă cu o peșteră. Pereții erau de piatră, tavanul de grinzi groase. În interior se afla o iesle de lemn, construită la nivelul podelei. Lângă iesle picoteau cinci animale cuminți: măgărușul cu care veniseră cei doi, un bou culcat pe paie, ce rumega liniștit, și două oițe cu un miel între ele.

Grajdul nu avea nici măcar o ușă, încât Iosif a trebuit să-și dezbrace mantaua de lână și să o fixeze la intrare ca pe o perdea pe care rafalele vântului o mișcau încoace și încolo. Aerul, bufnind, pătrundea când și când în încăpere. De aceea Iosif a trebuit să încropească un focușor din paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformaseră repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau aruncate, din timp în timp, noi mănunchiuri de paie, din vreascuri uscate și coceni care se transformară repede într-o grămăjoară de jăratec. Ca să nu se stingă, peste jar trebuiau adăugate, destul de des, noi mănunchiuri de paie și surcele culese de pe-afară.

Flăcările erau singura sursă de lumină în acel grajd, și ele aruncau lumini tremurătoare care mișcau umbrele pe cei patru pereți. În jurul focului, cei doi pelerini stăteau cu mâinile întinse spre flamele jucăușe. Fumul se ridica spre tavan și numai o parte din el ieșea cu greu afară pe lângă fâlfâierile mantalei de la ușă. De vreo două ori, Iosif ieșise prin preajma grajdului de unde a revenit cu brațele pline de vreascuri și surcele. Când grajdul s-a mai încălzit puțin, soțul Mariei i-a improvizat acesteia un pat de paie aranjate uniform în ieslea de lemn, apoi și-a ajutat soția, cu multă grijă și delicatețe, să se lungească încetișor pe stiva de paie, învelind-o bine cu mantaua ei albastră de lână. Sub cap, în loc de pernă, i-a așezat o bocceluță cu câteva cârpe. Alte lucruri le țineau într-o lădiță de lemn meșterită de iscusitele lui mâini de teslar. Maria își privea cu dragoste soțul aflat în apropierea ușii.

El se chinuia în continuare să întrețină focul să nu se stingă. Iosif ținea ambele mâini întinse spre jar și se ruga cu ochii închiși. Capul îi căzuse încet spre piept. Bărbatul era îngrijorat de starea soției lui care purta o sarcină în ultima lună, însă nu era chiar atât de convins că Mariei i-a sosit timpul să nască. Sarcina mersese bine pănă acum, fără probleme deosebite iar, pe de altă parte, amândoi știau bine, din întâmplările supranaturale prin care trecuseră, că Pruncul ce se va naște se va chema Iisus și că El va fi Fiul Celui Preaînalt. Nu fuseseră oare preveniți din timp de așa ceva? De aceea, nu se îndoiseră nici o clipă că va urma un eveniment deosebit în viața lor. Simțind că picioarele i-au amorțit de frig în sandalele șubrezite de drum, Iosif se descălță ca să-și încălzească la foc tălpile înghețate. Soția lui simțise un fior în tot trupul, apoi ușoare dureri în pântece. De aceea s-a ridicat încet din patul de paie, îngenunchind lângă iesle ca să se roage. Þinea mâinile încrucișate la piept și începu să se roage cu ochii închiși. Încet, încet, chipul i se estompa în umbră, pe măsură ce flăcările se micșorau. La un moment dat, soțul nu o mai văzu. – Nu dormi, Maria? a întrebat-o el cu blândețe, dar nu a primit nici un răspuns. A repetat întrebarea… – Acum mă rog, dragă Iosif, a răspuns dânsa într-un târziu. Mă rog. – Spune, ai nevoie de ceva? – Nu, Iosif. – Încearcă totuși să dormi puțin. Ai nevoie de odihnă. – Am să încerc, dar vreau să știi că nu sunt obosită să mă rog. – Bine, Maria. Domnul să fie cu tine! – Și cu tine, Iosife. Mulțumesc.

Soția lui s-a cuibărit din nou în patul de paie, în timp ce Iosif a mai adăugat alte vreascuri și coceni pe foc. Flăcările se învigorară din nou, iar bărbatul Mariei s-a apropiat și mai mult de flăcări, cu mâinile întinse spre jar, și începu iarăși să se roage, ocolind focul în genunchi. Se auzeau numai trosnetul vreascurilor și tropăitul măgărușului ce se tot mișca în căutarea firelor de fân. Boul se ridică să caute și el paiele prin lumina semiobscură. Deranjate de forfota animalelor vecine care se porniseră să ronțăie cu poftă paiele, cele două oițe s-au mișcat de la locul lor și au venit până la ieslea Mariei. Mieluțul, fătat probabil cu câteva zile înainte, s-a apropiat și el cu blândețe de iesle, iar Maria i-a pus mâna pe cap și a început să-l mângâie, fiindcă puiul de oaie s-a apropiat cel mai mult de ea. Deasupra animalelor, hiberna o familie de lilieci, agățați pe tavan cu capul în jos.

O rază subțire de lună se strecură pe deasupra mantalei de la ușă, oprindu-se pe fața Mariei. Era fața unei fete de 16 ani, cu trăsături nespus de frumoase. Chipul ei părea atât de liniștit și feciorelnic, iar razele lunii îi lunii îi luminară pentru câteva minute fiecare trăsătură, cu mângâieri de argint. Dânsa deschise ochii de culoarea cerului, privind spre luna plină care o învăluia din ce în ce mai mult în unde de lumină. Fața i se transfigura într-un fel ciudat, supranatural, iar Maria privea spre lună zâmbind. Oare ce vede ea acum? Oare ce aude? Oare ce simte? Este singura care ar putea vorbi despre toate acestea, dar nu o face.

Razele lunii îi cuprind acum toată fața, apoi umerii, apoi îi învăluie tot corpul, mai mult, tot mai mult… Maria închide ochii și geme ușor. Nu vrea să fie auzită de soțul ei. Nu vrea să-l sperie, fiindcă observase cum a adormit cu bărbia sprijinită în piept. Era tare obosit, căci Iosif mersese mai mult pe jos ținând măgărușul de dârlogi și acum intrase într-un somn profund. Dar de ce lumina lunii nu se mai mișcă de pe chipul ei? Chiar, de ce? Căci – iată! – lumina ei tot crește și crește… Nu numai fața, dar și mantaua cea albastră cu care este acoperită sunt cuprinse de acea lumină misterioasă, blândă, care, clipă de clipă, devine din ce în ce tot mai puternică și mai puternică, luminând tot grajdul… Să fie oare numai razele lunii sau o lumină tainică, divină, îi învăluie de la pântece în sus, apoi, treptat, tot trupul?

Obiectele din jurul ei sunt cuprinse toate de aceeași strălucire miraculoasă. Până și mielul de lângă iesle strălucește ca argintul luminat de soare. Totul a devenit frumos în jur. Firele de paie strălucesc acum ca aurul; ele s-au transformat parcă în fire de aur adevărate și uluitor de luminiscente… Iosif a adormit de-a binelea lângă foc în timp ce toată încăpere continuă să se umple de splendoarea acestei lumini supranaturale care iată că devine din ce în ce mai orbitoare… Maria geme ușor în patul ei de paie, încovoindu-se din spinare și mușcându-și buzele. I-au apărut câteva broboane de sudoare pe frunte. Strânge la piept cu putere șomoioage de paie smulse din patul improvizat de Iosif. I se pare că aude în depărtare o muzică frumoasă cu ecouri… Oare aiurează? Se roagă din nou cu și mai multă intensitate. Dar muzica o aude la fel, parcă ceva mai tare și armoniile ei par a fi coruri de copii. Cere prin suspine greu reținute ajutor de la Dumnezeu. Și ajutorul vine. Dumnezeu o ascultă.

Câteva lacrimi i-au apărut în colțul ochilor închiși… Zâmbește și geme în surdină. Este cuprinsă atât de durere cât și de fericire în același timp. Numai ea știe. Se pare că totuși durerea este suportabilă. Dar iată, în clipele următoare, durerile contracțiilor dispar brusc, odată cu ecourile ciudatelor coruri. În schimb, un țipăt de copil se aude din paie. Maria deschide ochii și își ridică din iesle Pruncul învăluit de aceeași stranie lumină care, nu se știe de ce, s-a mutat de pe miel pe micuțul bebeluș. Când el dăduse primele strigăte de viață, Iosif a sărit drept în picioare și, aproape speriat, a venit cu iuțeală lângă tânăra mamă care l-a chemat plină de bucurie și cu glas blând ca să-i arate Pruncul-minune… Acesta era roz, vioi și dolofan. Era frumos! Mișca viguros din mânuțe și din piciorușe, plângând cu un glas dulce care semăna cu scâncetul mieluțului de lângă el care, auzind glăsciorul copilului, într-adevăr, i-a răspuns imediat cu niște sunete asemănătoare. Căpșorul bebelușului este rotund și blond, gurița ca o cireașă micuță și coaptă. Mama Sa se aplecă ți-L sărută dulce pe căpșor și pe piept, plângând și zâmbind în același timp. De uimire, Iosif rămăsese parcă fără glas.

Nașterea aceasta prea puțin așteptată în seara aceea a venit ca o surpriză ce s-a petrecut uluitor de repede, fără alte incidente, în afară de frigul nemilos care-i înconjura pe toți. – Iosife, murmură Maria. Prorocirea făcută de Arhanghel s-a adeverit întocmai. Haide să-L oferim pe Pruncul Iisus Tatălui Ceresc care ni L-a dat cadou – și în clipa aceea își ridică Odrasla spre cer, adăugând: Iată-mă, o Doamne… Vreau să-ți spun că sunt gata să-Þi împlinesc voința… Și eu, Maria, și soțul meu Iosif, și El, micuțul nostru Iisus… Iată-ne acum cuntem cu toții ai Tăi; suntem servii Tăi, Doamne. Pe Tine Te vom sluji și fii cu noi! Binecuvintează-ni-L pe micuțul Iisus! Spunând aceasta, ea făcu o plecăciue adâncă, apoi i se adresă lui Iosif: Vino, Iosife, ia-L și ține-L! – și îi oferi Pruncul în brațe. Pentru câteva momente, Iosif se zăpăci de tot. – Eu? bâigui el. Dar eu nu… Eu nici nu merit să-L ating căci știu bine Cine este… Maria insistă: – Ba da, Iosif. Tu meriți aceasta pe deplin. Nimeni nu merită mai mult decât tine. Ia-L și ține-L, te rog, până găsesc niscaiva scutece, căci nu prea avem în ce-L înveli… Îți mulțumesc.

Iosif luă Pruncul cu mâinile vibrând de emoție, în timp ce micuțul Iisus începu deodată să tremure și să țipe din răsputeri din cauza frigului. Dădea viguros din mânuțe și din piciorușe. Fumul din încăpere se îngroșase și îl făcu să tușească. Tusea se repetă și Îl cuprinse din ce în ce mai tare, iar părinții se speriară amândoi. Micuța Ființă de-abia venise pe lume – și în această lume teribilă găsise niște condiții ostile, cu totul neprimitoare, care-L făcură să sufere încă din primele momente. La început, Iosif nici nu știuse ce să facă, dar văzându-L cum tremură și cum tușește, el se așeză pe podea, își dezveli cu iuțeală veșmintele de la sân și-L strânse pe micuț la pieptu-i gol, lipindu-L de piele, lângă inimă, să-L încălzească. Se aplecă mult deasupra Lui să-I facă paravan cu tot trupul. Atunci izbucni în lacrimi și, cuprins de emoție, strigă: O, Doamne Dumnezeul meu! O, Doamne, ajută-ne! Ajută-ne, Iahve, Părintele nostru, Te rog, Te rugăm eu și Maria… Ajută-ne! Și zicând acestea Îi sărută bebelușului căpșorul, mânuțele tremurânde, umerașii, piciorușele reci ca gheața, suflând lung, de mai multe ori, aer cald peste ele și sărutându-le din nou, iar și iar. Focul aproape că s-a stins, iar vântul sufla acum din ce în ce mai furios și mai rece, stârnit parcă de duhuri potrivnice acestui moment binecuvântat.

Căutând un loc ferit de curent, Iosif se ridică repede în picioare și se strecură cu abilitate între trupul măgărușului și al boului, unde curentul nu mai părea atât de puternic, acoperind mai bine Pruncul. Spre deosebire de gesturile rapide, foarte grăbite, aproape disperate, ale lui Iosif, care se zăpăcise cu totul, Maria, dovedindu-se mai tare și mai calmă, dar cu mișcări încete de lăuză, deschise cufărașul în care se aflau numai câteva albituri, încălzi scutecele la jarul rămas nestins și veni să-și învălui Pruncuțul în scutece calde. Privindu-și cu aceeași dulce blândețe bărbatul, ea îl întrebă: – Unde-L punem acum? Nu știu unde să-L așez. Iosif privi descumpănit împrejur, împinse animalele puțin la o parte și răspunse: – Uite, până te schimbi tu, eu Îl pun în iesle, aici între paie… Uite-aici, Maria, sub respirația caldă a boului. E un locșor care pare mai cald decât în altă parte. Pentru câteva momente, copilașul fu așezat în fundul ieslei, între paie. Câteva fire îi înțepau fața și micul Iisus începu din nou să plângă. Mama veni repede lângă El și-L luă la sân unde Pruncuțul descoperi pentru prima dată izvorul laptelui matern, iar Iosif se întoarse la foc și-l reînsufleți. Maria își legăna ușor Odrasla care, dând din nou de căldură, căscă pentru câteva clipite, apoi adormi imediat.

Cu El în brațe, tânăra Mamă se duse din nou la iesle să-L culce. – Iosife, te rog învelește-L cu mantaua mea, zise Maria. – Bine, dar ție o să-ți fie frig. – O, asta nu mai contează. Mantaua mea e moale și caldă, iar mie nu-mi mai este atât de frig. Copilul nu trebuie să sufere.. Poftim, ia-o… Iosif împături mantaua Mariei în două și-L acoperi bine pe micuțul Iisus aranjându-L din nou în iesle, unde acum părea că se simte în deplin confort. Micuțul se cufundă imediat într-un somn adânc, în timp ce ambii părinți îngenuncheară lângă iesle și adresară lui Dumezeu o lungă rugăciune de mulțumire, de data aceasta în gând.

După rugăciune, Iosif o cuprinse pe Maria după umeri să o încălzească. Vântul afară se mai potolise. Cocoșii trâmbițau miezul nopții și începutul primei zile când Mântuitorul S-a întrupat pe planeta Terra, venind din slăvile universului într-o umilință de nedescris, să ia chip de Om și să se jertfească pentru omenire, chiar dacă era întruparea lui Dumnezeu însuși. Luna, care intrase în nori, și-a arătat din nou rotundul ei plin de lumină. Părinții priveau fascinați la Pruncul adormit în iesle, pe chipul căruia apăruse un zâmbet divin. Nici nu le venea să creadă cât de frumos este. Deodată afară, în apropierea ușii, se auziră voci de bărbați și behăitul unei oi. Erau păstorii care, anunțați de un Înger, veniseră să aducă primele daruri noului Împărat al omenirii și să I se închine.

——————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn, Illinois, SUA

Seara de Crăciun

24 Decembrie 2019

Ziarul MIORIŢA USA este o publicație independentă de informație socio-politică și culturală. Este vocea comunităţilor româneşti din USA.