Tirania majoritati parlamentare – George Petrovai

0

Toate lucrurile, fenomenele şi procesele din natură, nu numai că urmează în chip instinctiv-existenţial legea generală a cauzalităţii (cu excepţia Cauzei acauzate, tot ce există în lumea văzutelor şi nevăzutelor se datorează cauzei, respectiv că în condiţii identice, aceleaşi cauze produc întotdeauna aceleaşi efecte), dar ele îşi caută împlinirea ca entităţi pe direcţia minimei rezistenţe.

Astfel, apa se supune forţei gravitaţionale, care, după cum se ştie, are sensul statornic de acţiune spre centrul Pământului. Dar neputând străpunge crusta pentru a urma imperativa chemare a verticalei gravitaţionale, ea se scurge la vale, adică pe direcţia celei mai mici rezistenţe, înspre ţinta ei concomitent firească şi ideală.

Fiind parte a naturii, omul la rândul lui îşi caută împlinirea (mulţumirea trupească şi desăvârşirea spirituală) pe direcţia minimei rezistenţe, aşa încât, ne înştiinţează gânditorul P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1939), „concepţia de care vorbim a fost introdusă în fizică de Maupertuis, a fost utilizată în matematică de Euler şi Lagrange şi e cunoscută azi în calculul infinitesimal sub forma «integralei hamiltoniene»”. Totodată, prezentă în morală şi estetică, ba chiar şi în filologie, unde cu ajutorul ei se explică evoluţia foneticii, respectiva concepţie oferă filosofiei o foarte interesantă justificare a libertăţii („Libertatea permite cheltuiala cea mai mică de credinţă pentru cel mai mare rezultat”), iar în viaţa societăţilor omeneşti, ea se constituie în calea schimbărilor lente până la insesizabil, care „se pot realiza fără sforţări prea mari şi fără perturbări prea adânci”…

Indiscutabil că politica, activitatea eminamente umană pe care Lenin o va defini ca forma concentrată a economicului, este principala responsabilă de schimbările survenite în societate (monarhie absolută, dictatură, regim constituţional, monarhie sau republică parlamentară etc.), toate jocurile politice reflectându-se ca într-o oglindă în nivelul de trai al tuturor cetăţenilor.

Iată de ce, din „foamea milenară” a maselor de truditori după o viaţă mai îndestulată, au apărut acele mişcări sociale de amploare, bunăoară aşa ca revolta englezilor din anul 1688 şi cea a francezilor din 1789, cărora ni se pare potrivit să le spunem revoluţii.

N.B. Afirmaţia de mai sus necesită următoarele două precizări:

1) Cele ai frecvente schimbări de macaz politic (de pildă, Octombriada bolşevico-rusească şi Decembriada alogeno-românească) nu sunt la urma urmei, ne informează Curzio Malaparte în Tehnica loviturii de stat (Editura Nemira, 1996), decât veritabile tehnici insurecţionale pentru preluarea puterii, care izbutesc fie sub presiunea cauzelor interne (starea dezastruoasă a economiei şi a vieţii cetăţenilor, abuzurile sistematice ale cârmuitorilor, trădarea, corupţia etc.), fie graţie conjuncturii internaţionale favorabile (implicarea francmasoneriei, respectiv înţelegerile dintre păpuşarii planetari, precum cele de la Ialta şi Malta), fie prin acţiunea conjugată a celor două componente (cazul României ceauşiste), desigur, cu largul sprijin al serviciilor secrete interne şi externe. Cu toate astea, înfăptuitorii şi beneficiarii acestor lovituri de stat sau de palat (Ion Ilici Iliescu, bunăoară), ţin cu tot dinadinsul să le numească revoluţii. Tocmai pentru a-i putea conferi Decembriadei acest rang, căzătura bolşevică Silviu Brucan a pledat din răsputeri pentru împuşcarea cuplului Ceauşescu…

2) Gânditorul Petre Ţuţea, cu a cărui opinie sunt întru totul de acord, consideră că singura revoluţie din istoria omenirii este aceea înfăptuită de Mântuitor! De ce? Din simplul motiv că adevărata revoluţie presupune în primul rând un real progres moral-spiritual al omului şi abia pe urmă schimbarea condiţiilor sale materiale de viaţă. Este adevărat că ceea ce obişnuiesc istoricii să numească revoluţii politice şi industriale, au dus până la urmă la schimbarea coajei materiale a vieţii pământenilor, cu dezastrele aferente nechibzuinţei şi necumpătării: poluare, risipă, nelinişte, boli neiertătoare. Dar tot atât de adevărat este că „egoismul şi cruzimea au făcut, orice ar zice optimiştii, progrese de netăgăduit” (P.P. Negulescu).

Prin străduinţa progresiştilor şi sub presiunea diverselor mişcări sociale, în plan politic s-a trecut de la regimul constituţional la votul universal şi parlamentarism. Oamenii cu scaun la cap nu numai că sunt descumpăniţi de un atare vot eminamente cantitativ, dar, întru remedierea acestei anomalii (votul eruditului egal cu al analfabetului), vin cu propuneri de felul următor: Da, toţi cetăţenii au dreptul să voteze într-o democraţie mai mult sau mai puţin aparenţială, însă mult mai bine ar fi ca voturile să nu aibă aceeaşi greutate!

Pretutindeni în lume, iar în România postdecembristă cu atât mai abitir, popularitatea candidatului este singurul criteriu după care se conduce parlamentarismul. Altfel spus, necuşerul proces politic de smulgere a voturilor de la alegători prin promisiuni bine ticluite şi în proporţie covârşitoare neonorate. Atâta doar că popularitatea nu coincide întotdeauna nici cu mintoşenia, nici cu competenţa şi nici cu corectitudinea aspitantului la funcţii în stat. Ba de cele mai multe ori, fapt care a devenit o regulă în România postdecembristă, lucrurile stau taman pe dos: Cu cât ipochimenul este mai corupt, însă mai neobrăzat şi mai abil, ceea ce în limbajul politrucianist postdecembrist se traduce prin „mai descurcăreţ şi mai de nădejde pentru clan ori formaţiune politică”, cu atâta sporesc şansele acestuia de căţărare pe scara socială şi de căpătuire!

Căci asta-i implacabila logică a nelegiuirii legalizate acolo unde, printr-un Parlament doldora de penali efectivi (nemaivorbind de cei în devenire), zi de zi şi ceas de ceas se face dovada că peştele de la cap se împute şi atunci când chiar Curtea Constituţională se face de râsul lumii cu manevrele ei, doar-doar Liviu Dragnea, un penal cu patalama la mână, va izbuti să ocupe pe bune fotoliul de prim ministru, care pe ne-bune tot lui îi revine în momentul de faţă, şi – de ce nu? – pentru a-şi putea pregăti din timp rampa de lansare spre Cotroceni…

Tot în tratatul Destinul omenirii, P.P. Negulescu ne prezintă carenţele de căpetenie ale politicianului în general, ale parlamentarului în special: demagogia ca sora mai şcolată şi, ca atare, mai ipocrită a minciunii (Nu susţinea fariseul de Talleyrand că „Omului nu i-a fost dat cuvântul decât ca să-şi ascundă gândul”?), egoismul individual şi colectiv al celor care se servesc de democraţie, dar pretind cu neruşinare că o servesc pe ea, şi oportunismul. O, despre oportunismul românesc, care reflectă atât nedemnitatea laşităţii cât şi pe cea a ambiţiei linguşitoare, şi care în postdecembrism a îmbrăcat haina de măscărici politic a traseismului sfidător-înfloritor, se poate scrie mult şi bine! Vorba ceea: Câinii latră, caravana trece…

Cu binecunoscuta-i eleganţă în exprimare, Negulescu înţelege prin oportunism „atitudinea atâtor oameni, care nu sunt lipsiţi de calităţi, dar sunt lipsiţi de convingeri”, toţi oportuniştii cultivând „cu o adevărată pasiune, evoluţionismul politic”. Un evoluţionism, adaugă el, care prin alianţele înjghebate, face ca puterea legislativă să se substituie puterii executive, aşa încât, arogându-şi prea multe drepturi, ea exercită o veritabilă dictatură „mai mult sau mai puţin deghizată”.

Într-un asemenea climat esenţialmente nedemocratic, precum cel din România postdecembristă, aproape că-i firesc pentru grosul cetăţenilor ca adevărata putere să fie în mâinile murdare ale majorităţii parlamentare, iar preşedintele ales să devină „executorul orb şi pasiv” al respectivei majorităţi, fără posibilitatea de-a fi arbitru în disputele dintre partidele politice, adică taman ceea ce aşteaptă alegătorii de la el, în schimb, înzestrat de Constituţia noastră anapoda cu toate cele necesare unui simplu „maestru de ceremonii”. Da, căci România nu este nici republică parlamentară şi nici pe departe una pezidenţială, însă – prin atotputernica vrere a nevrednicilor ei cârmuitori – ţine morţiş să rămână în continuare patria democraţiei originale de tip iliescian.

George Petrovai

Sighetu Marmaţiei,
22-23 aprilie 2017

Ziarul MIORIŢA USA este o publicație independentă de informație socio-politică și culturală. Este vocea comunităţilor româneşti din USA.