Paul Goma – mărturisitorul

0

Paul Goma – mărturisitorul

Silvia Urdea

            Paul Goma, apărător genuin al adevărului într-o țară odinioară dominată de stalinism, a fost, în cele din urmă, izgonit din cetate după ce i s-au aplicat toate măsurile inventate de maeștrii torturii. Acum, că scriitorul a trecut hotarul împărăției umbrelor în noaptea dinspre Bunavestire (25 martie a.c.) poate, o spunem cu regret, că va avea parte de o judecată mai dreaptă atât asupra operei cât și a vieții lui, ambele pe cât de ignorate în România, pe atât de emblematice. Nu este o noutate că stalinismul s-a prelungit în România mult după ce în alte state din CAER se diluase. Sub pretextul rezistenței antisovietice Nicolae Ceaușescu a evolutat vizibil după 1974 (retragerea lui Ion Gh. Maurer și a lui C. Mănescu, doi sfetnici foarte buni) spre o dictatură personală și un detestabil cult al personalității cu accente paranoide. Te-ai fi așteptat ca după Tezele din iulie 1971, care limitau in extremis libertatea cuvântului, obștea literară să reacționeze în apărarea drepturilor ei. Cu excepția unui interviu dat la Paris de către Nicolae Breban și a mișcării Goma Charta ’77 nu avem alte reacții viguroase, (Augustin Buzura, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, protestând timid). Curând Nicolae Breban și-a amendat gestul curajos printr-o scrisoare de mea culpa către Ceaușescu, în ring rămânând Paul Goma, care se singularizează în ultimele două decenii înainte de 1989 ca fiind dizidentul absolut,  cel care ”a îndrăznit să strângă fiara de gât!” (Liviu Cangeopol, Pace ție , Observatorul cultural.ro, 27-03-2020).

            Statura lui Paul Goma dobândește măreție cu atât mai mult cu cât a crescut într-un mediu literar, redus în cea mai mare parte la tăcere, căci rezistența prin cultură a fost o scorneală pe măsura lașității corpului scriitoricesc. ”Literatura română de după 1948 s-a scris, dacă nu în colaborare cu regimul cu de-a sila instaurat, măcar cu acordul acestuia, dar rar, foarte rar împotriva sa. Micile ieșiri din decor ale lui Augustin Buzura sau Ana Blandiana erau, mi-e teamă, inofensive supape întru totul permise de putere, care înțelegea să controleze posibilele puseuri de revoltă conform principiului că e mai bine ca bășica să fâsâie decât să explodeze și să maculeze totul în jur”. (Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii, Europress, 2015, books.google.com). Răutățile emise la adresa lui Paul Goma sunt numeroase, explicându-se prin replicile mordante ale scriitorului, care n-a iertat pe nici unul dintre adversarii săi și prin complexul de vinovăție al celor cărora Goma le pusese oglinda în față. Nu i-a iertat nici chiar pe prietenii apropiați care i-au stat alături în clipele grele.

            Nicolae Manolescu consideră că Paul Goma ”își confecționează o biografie de rezistent și martir al comunismului”, iar Alex Ștefănescu îi recunoaște curajul civic, dar nu și valoarea cărților. Cel mai frecvent a fost acreditată teza că Paul Goma este lipsit de talent. Detractorii lui fie că au scris la comandă, precum cei grupați la Săptămâna, în frunte cu Eugen Barbu, fie că au fost mânați de invidie. Cert este că, în loc să se ralieze cu el, majoritatea scriitorilor s-au disociat de el, promovând, cum se întâmplă de atâtea ori la români, bârfa pe la colțuri, privirea piezișă acolo unde se impunea rostirea limpede a unui adevăr, acela că universul concentraționar în România lui Ceaușescu devenise insuportabil. În loc de această atitudine loială, scriitorimea română a preferat dezinformarea, acuzându-l pe Goma fie că este agent CIA, fie kaghebist, fie agent al Securității, trimis cu misiune în Franța, fie că este jidovit, fie că este antisemit, ba că nu a fost anticomunist, ci doar anticeaușist, că ar fi un dizident manipulat de Europa liberă, că nici nu ar fi român, ci un evreu din Basarabia pe numele de Efremovici.

            Paul Goma a mărturisit sarcastic despre deliberările de la Casa scriitorilor pentru strângerea de semnături pe scrisoarea de aderare la Charta ’77 a cehilor. În ciuda nemulțumirilor exprimate în discuțiile informale, ale înjurăturilor la adresa regimului, proferate mai ales la closetul Casei, când trebuia să-și asume responsabilitatea aderării, colegii de breaslă dădeau din colț în colț, începând ”să se exprime prin pufnituri, pufăituri, mormăituri, strâmbături, tușituri grăitoare. Porneau nu la luptă, ci la codeală…” (Culoarea curcubeului, ’77, Paris 1978, pdf, p. 23, paulgoma.com). Cel care vroia să fie curajos cu eschivă este o copie fidelă a lui Farfuridi. La sublinierea lui Goma că e nevoie de asumarea gestului pe față, nu conspirativ vine replica de milioane a celuilalt; ”Bine-bine… neconspirativă, dar nici chiar așa, de să ne afle Securitatea și să ne umfle, nominal! Să ne mai gândim, să mai cântărim, nu se poate să nu găsim o variantă a anonimității …” (ibidem, p. 24). Într-un final, s-au înscris Ion Vianu și Ion Negoițescu. Cel din urmă a cerut să fie șters de pe listă din cauza amenințării de către Securitate cu un proces de moravuri. Numărul celor înscriși s-a ridicat până la urmă la 200, dar nu dintre intelectuali, ci dintre membrii Sindicatului Liber (SLOMR) creat de muncitorul ploieștean Vasile Paraschiv și din alte segmente ale populației dornice de libertate. Celor care susțin că Paul Goma și-a confecționat o postură de disident li se poate răspunde că și ei au avut șansa să o facă, dar s-au dat la o parte din lipsă de curaj. Este dificil să recunoști că n-ai avut bărbăția să te faci auzit, atunci când minerii de pe Valea Jiului în 1977 au făcut grevă și l-au confiscat pe Ceaușescu, fiind apoi reprimați bestial, dar este mult mai comod să-l anulezi pe Paul Goma, care și-a jucat cartea vieții lui, trecând pe lângă moartea prin otrăvire în închisoarea de la Rahova. Notează necruțător Paul Goma în legătură cu greva de pe Valea Jiului, ignorată de intelectualii români care nici unul n-a protestat:”nici Marele Bogza, nici vajnicul Jebeleanu, nici Marin Preda”. (Paul Goma, Bio-bibliografie … 1909-2007, paulgoma.com, 16 noiembrie, 2006).

             Grupul românesc de la Paris (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugen Ionesco, Marie-France Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihnea Berindei) a stat mereu alături de acțiunile protestatare ale lui Paul Goma prin promovarea scrisului său la Europa liberă, prin demonstrații de solidaritate, prin sprijinul acordat pentru traducerea romanelor Ostinato, Gherla, a memorialului Culoarea Curcubeului etc., la edituri prestigioase în Franța, Germania, Olanda, Italia, Norvegia, Marea Britanie, prin atragerea unor nume mari în sprijinul lui Goma, precum Arthur Miller, Edward, Albee, Alain Ginsberg, Kurt Vonnegut.

            In perioada în care la Europa liberă se difuzau fragmente din scrierile lui P. Goma, faimosul dramaturg Eugen Ionesco i-a fixat locul, închizând gura tuturor detractorilor săi: ”Paul Goma este un excelent scriitor, este un mare scriitor, evident nu are suprafața lui Soljenițîn că nici România nu are suprafața Rusiei sovietice, dar este moralmente de aceeași talie și poate că e mai tare însă decât el pentru că există o inerție românească, există un fel de fatalism românesc, un fel de nepăsare metafizică”. (Matei Vișniec, Moartea scriitorului dizident Paul Goma: un om făcut să deranjeze și după plecarea în neființă, rfi.ro/special-paris-119573, 25 martie, 2020).

            Mai mult decât la alți prozatori, la Paul Goma există o relație ombilicală între viață și operă. El a trăit prin literatura sa tragedia omului căruia i se refuză libertatea și demnitatea în gulagul comunist. El are o reacție viscerală de revoltă ori de câte ori adevărul este măsluit de interesele unui grup de putere și nu se lasă manipulat de către cei care intenționează să-i pună pumnul în gură. Nu se ferește să menționeze în chiar textul scrierilor sale că notează zilnic în jurnalul său din respect pentru adevărul faptelor. Gestul frecvent al consemnării în jurnal reflectă accentul pe importanța memoriei opusă amneziei la români, despre care Goma a și scris. Este o temă comună opozanților dictaturii. Disidenții din lagărul sovietic în frunte cu Soljenițîn, Nadejda Mandelstam au relevat nu o dată același lucru. Într-un regim totalitar se practică falsificarea pe scară largă a prezentului cât și a trecutului. George Orwell ne-a averizat încă în 1949 în romanul său 1984: ”Every record has been destroyed or falsified, every book has been rewritten, every picture has been repainted, every statue and street and building has been renamed, every date has been altered. … Nothing exists except an endless present in which the Party is always right. (1984, New York, Signet Classic, 1950, p. 128 – Fiecare record a fost distrus sau falsificat, fiecare care a fost rescrisă, fiecare tablou a fost repictat, fiecare statuie și fiecare stradă, și clădire au fost re-numite, fiecare dată a fost schimbată. … Nimic nu există în afata nesfârșitului prezent în care Partidul are mereu dreptate).  Și de aici, teama de intervenția brutală a Securității, care ar fi putut să-i confiște însemnările culpabile. Nu față de propria sa conștiință se simte Goma culpabil, și nici chiar față de ”Thougt police” a lui Orwell, dar trăiește teama distrugerii memoriei lui: ”Ăi-a intrat frica-n oase, de când cu jurnalul. Nu e frica-de-scris (jurnalul); e frica- de-găsit jurnalul. Frica de, totuși Securitate”. (Roman intim, PDF, Paris, 1989, p. 193, paulgoma.com).

            Paul Goma și-a propus programatic să înregistreze abuzurile ascunse ale sistemului represiv din închisorile comuniste, ”utilate” cu cadre de nădejde trimise, în primă instanță, de către ”prietenul” care ne ocupase. Dacă suntem un ”popor fără hârtii” asta se datorește nouă. ”Ca să aveți hârtii, puneți mâna și scrieți-le” (Gherla-Lătești, 1972-1973, PDF, p. 17, paulgoma.com) îi îndemna deținutul Goma la Gherla pe colegii de celulă, dar în mulți dintre ei intrase frica sau alții pretindeau că n-au talent. ”Degeaba-i spui că aici nu-i nevoie de talent, ci de normalitate. … La urma urmei, e o datorie – să nu se uite, să lase o urmă, o mărturie” (ibidem, p. 18). Să-ți asumi această datorie este cu atât mai necesar cu cât Securitatea ”a distrus toate documentele prin falsificare, le-a traficat” ca să se scrie istoria din punctul de vedere al torționarului, ignorându-se cuvântul victimelor.  P. Goma critică obediența în fața răului, cultivată chiar în familie împreună cu duplicitatea:” taci și zii ca ei” (ibidem, p. 20). Scriitorul nu acceptă compromisul, când vine vorba despre dezvăluirea crimelor comuniste după 1989, drept care refuză invitația CNSAS-ului de a participa la amplul proces, deoarece în fruntea agenției fusese numit fiul unui fost aparatcik, deci un fost privilegiat al regimului, care trebuia scrutat în abisul răului. Victimelor totalitarismului Goma le oferă pilda unor popoare învecinate care au reușit să-și domine teama, afirmând dorința lor de libertate și demnitate: ”crezi că rușilor nu le e frică? Dar scriu, cu frică, trimit cu frica-n oase. Polonezii la fel, la fel Cehii, Ungurii, Cubanezii – numai ai noștri ca brazii se bagă-n patru labe sub țol și acolo își dau pumni în pieptu-le d-aramă” (ibidem, p. 20). Această critică acidă, care nu cruță nici metehnele nației, l-a costat mult pe Paul Goma.

            Uriașa represiune fizică și psihică exercitată asupra lui Paul Goma nu i-a sfărâmat hotărârea dârză de a striga lumii românești și întregii lumi despre uciderea omului de către om în bestialele celule ale Gulagului național. Detenția lasă urme asupra trupului și sufletului: ”Stomacul, ficatul, oasele – astea vin mai târziu, din cauza alimentației, însă inima încasează primele șocuri ale detenției: așteptarea, emoțiile, frica, speranța, disperarea – prin inimă trec toate” (ibidem, p. 64). Conștiința civică, cea scriitoricească s-au manifestat la el de la primele ciocniri cu aparatul represiv, stimulându-i voința de a aduce răul maxim la lumină: ”m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci mai crunt: să nu-i uit, să-i ne-uit într-o carte” (ibidem, p. 170). Obsesia adevărului este atât de persistentă încât îl face uneori să treacă peste instinctul de conservare: ”Mă temeam că au să-mi dea drumul înainte de a fi aflat totul-totul-totul despre închisoare, așa că, dacă nu venea bătaia pentru nimic, făceam eu să vină pentru ceva …”. (ibidem, p. 25)

            Autorul are un mod direct de a comunica ceea ce știe despre realitatea cu care se confruntă sau despre evenimente istorice, care au marcat soarta românilor.  A înțeles de la început că esența supraviețuirii statului totalitar depinde de instituția coercitivă a securității. Securitatea nu a fost o instituție între altele ale statului socialist, ci ea a fost statul însuși. ”Securitatea, zice Goma, ne vine din Asia, prin NKVD, prin Ceka, prin Ohrana …” (ibidem, p. 64). Odată cu Goma cade orice văl de ipocrizie justificatoare a dictaturii proletariatului. Organizată de Nikolski și alți emisari sovietici, Securitatea și-a recrutat multi gardieni dintre țăranii din jurul Gherlei, care s-au dovedit a fi  ”niște câini turbați” ca Todea, poreclit Stalin, Mureșan, Pop, Vasea, o caricatură de maramureșean cu un handicap de vorbire, Todoran, fiu de popă. Unii dintre ei după ce-i martirizau pe ”bandiți” se duceau acasă și pictau icoane pe sticlă. Mai faimos decât ei a fost torționarul Goiciu, comandantul închisorii de la Gherla, criminal fără seamăn, fost prieten al lui Gheorghiu-Dej: ”de la nea Ghiță primise Petre Goiciu în custodie” (ibidem, p. 39). De ce erau atât de turbați acești gardieni deveniți atât de blajini odată întorși seara la casele lor? Pentru că se făcuseră diavoli, se vânduseră pentru salariile lor de patru ori mai mari decât cel al unui muncitor calificat. Erau mereu sub presiunea superiorilor, a turnătorilor din pușcărie și a celei din societate, unde erau detestați. Trebuiau să se prefacă, să ascundă crime indicibile. În stilul său șocant adeseori Goma circumscrie esența meseriei de torționar: ”Și crezi că e o plăcere să bați cu parul niște ființe care abia respiră … Să-i cari însângerați, pișați, căcați în celulele lor? ” (ibidem, p. 42). În prima fază a acțiunii nocive a Securității au fost plasați în fruntea pușcăriilor, aflăm de la Paul Goma, foarte mulți evrei, dintre care mulți ne-români (unguri, ruși, polonezi, francezi), care nici nu știau românește. ”Evreii lucrau cu capul, expesia fiind consacrată” (ibidem,p. 43), fiind ofițeri politici, procurori.

            Se poate constata că acest scriitor incomod nu ocolește adevărurile care i-ar putea cauza mari inconveniențe. Pentru unele afirmații de-ale sale despre rolul evreilor comuniști în istoria contemporană a României a fost acuzat de antisemitism, el a cărui soție a fost evreică, Ana-Maria Năvodaru (decedată și ea în 2018). Eticheta ar fi putut îngrozi pe oricine, dar nu pe Paul Goma, care se apără cu argumente de bun simț și documente: ”De ce să-mi fie frică? Nu sunt antiiudeu și asta-mi ajunge … Eu spun ceea ce cred că este adevărat. Am stat de vorbă cu evrei-români, cu evrei-unguri, cu evrei-ruși. Adevărul cât îl cunosc, de la ei îl dețin”. (ibidem, p. 44). Cunoscând opreliștile cenzurii din perioada dictaturii și obiceiul consacrat al autocenzurii la scriitorul român,  realizăm imediat că romanul Gherla nu a putut fi publicat la noi când a fost scris (1972-1973). Romanul va apare la editura Gallimard (1976) la Paris și în prealabil vor fi citite fragmente din el la postul de radio Europa liberă, redacția Monica Lovinescu – Virgil Ierunca.

            Paul Goma știa ce-l așteaptă ca o consecință a unei acțiuni total interzise în perimetrul unui stat socialist. ”Pentru întâia oară … de la 23 august încoace nu se mai întâmplase ca cineva, (scriitor, nescriitor) să scrie negru pe alb fapte și nume de securiști, ba mai mult : să le popularizeze în străinătate (și unde: în Occident! – la Gallimard, ca la Gallimard, dar la Europa liberă; și cum! el aflându-se în România de să știe toată țara! aveau să-mi reproșeze secii generali în timpul arestării din 1977”. (Gherla, 2005, pdf, paulgoma.com, cuvântul autorului).

            Lamentabil este că denunțarea tratamentului odios din cea mai teribilă închisoare politică, Gherla a stârnit furia contestatară a unor faimoși foști deținuți politici precum Carianopol, Carandino, Noica, Quintus, Varlam și incredibil, chiar ”tați ai nației”, precum Corneliu Coposu. În memorialul La Apa Vavilonului (Humanitas, 2010) Monica Lovinescu notează că pentru emigrația pariziană compromisurile, multe ale filozofului Constantin Noica au reprezentat ”prăbușirea unui ideal” (p. 627). Fronda l-a costat mult pe Paul Goma. Nici Ceaușescu, nici Securitatea nu se vor lăsa sfidați de un scriitoraș, care ocupa un banal apartament în Drumul Taberei, Aleea Compozitorilor. Din 1971 se declanșează campania furibună împotriva inamicului public nr. 1.

            Scriitorului i s-au făcut mereu șicane în relația lui cu revistele și editurile. De exemplu, în 1966 depune la ESPLA romanul Ostinato, dar este amânată publicarea sine die. În 1971 Ioanichie Olteanu de la Editura Eminescu îi promite editarea, cu condiția ca autorul să intreprindă unele modificări, ceea ce Goma refuză și declară editorilor că cel târziu în 1970-1971 romanul va fi publicat în Occident. Lucrul s-a adeverit în octombrie 1971 când Ostinato este publicat în Germania și este expus la Târgul de carte de la Frankfurt. În 1972 manuscrisul romanului În cerc este respins de Marin Preda, directorul editurii Cartea românească. De acum înainte Paul Goma își deschisese drum pentru apariția cărților lui în Occident datorită sprijinului neprecupețit al emigrației de la Paris, în primul rând datorită Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca. Fără Europa liberă și susținerea grupului parizian nimeni nu ar fi aflat de Paul Goma, cu siguranță, și ar fi dispărut cu ajutorul tot atât de neprecupețit al funestei instituții. În decembrie 1971 în sala mică a palatului ședința Uniunii Scriitorilor prezidată de Dumitru Popescu-Dumnezeu îl exclude pe Paul Goma din partid cu indispensabila contribuție a lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga, a lui Eugen Barbu și ”ai săi căprari” (Ulieru, Ciachir, Dan Zamfirescu, Dan Piru, Dan Băran etc.).

            Gâlceava scriitorului cu Securitatea, intermediată de vânzarea lui de către obștea scriitoricească (puțini sunt cei care i-au stat aproape în România) se acutizează începând din martie 1977, când Goma decide să se ralieze luptei pentru drepturile omului lansată prin Charta ’77 de către Vaclav Havel, Pavel Kohout și alți intelectuali cehi, cărora li se alătură semnatari din Polonia, Ungaria, Bulgaria. Știm cât de mare a fost fiasco-ul printre scriitorii, artiștii, intelectualii români. După prima arestare a lui Goma, care avusese loc din aprilie 1957 până în noiembrie 1958 la Malmaison, Jilava și Gherla, mișcarea pe care o stârnește prin Charta ’77 crează o tensiune explozivă, încheiată cu întemnițarea lui la Rahova la 1 aprilie 1977, unde este schingiuit de însuși șeful Securității, generalul Nicolae Pleșiță, ulterior decorat de dictator. Intervievat la o televiziune după 1989 torționarul a declarat senin ”asta făceam noi”, continuând să se bucure de o pensie consistentă (vezi, Mihai Iovănel, Paul GomaLumini și umbre, scena9.ro, 26 martie 2020).  Goma este eliberat datorită presiunilor externe la 6 mai același an. De data aceasta s-a încercat otrăvirea lui cu o substanță greu de detectat. Și după eliberare este în continuare tracasat, răpit de gorilele securiste în plină zi de pe stradă, urmărit pas cu pas. Epopeea strângerii semnăturilor pentru charta pragheză este evocată cu dramatism în Culoarea curcubeului, care va apărea la Seuil în 1978 cu titlul Le tremblement des hommes (Cutremurul oamenilor). În cele din urmă, presat de securitate se hotărăște să plece, luând drumul pribegiei în Franța la 20 noiembrie 1977 cu soția, cu copilul de doi ani, două mașini de scris și două geamantane.

            Am schițat extrem de sumar odiseea în varianta românească a lui Paul Goma care, nu mă îndoiesc, va face obiectul multor studii monografice de acum înainte. Așa cum îi promisese generalul Pleșiță, ”brațul revoluției fiind lung”, l-a ajuns de două ori în metroul din New York și de nenumărate ori în cel parizian, unde securiștii îi șuierau pe românește ”dacă nu-ți ții gura, îți aplicăm umbrela bulgărească” (Paul Goma, Bio-bibliografie 19092007, 16 noiembrie 2006, paulgoma.com). În 3 februarie 1981 a primit un pachet cu o broșură de Hrușciov și cu o bombă care a fost amortizată de echipa de artificieri ai Prefecturii pariziene.  Securistul Haiducu în 1982 trebuia să-l asasineze pe Virgil Tănase și să-l otrăvească pe Goma. Aceste tentative criminale sunt povestite în memorialul Soldatul câinelui, publicat la Hachette în 1983 cu titlul Chassé-croisé.  În ciuda atâtor încercări de a fi lichidat Paul Goma ”nu-și ține gura”, așa cum i se ordonase, continuând să clameze drepturile românilor, care în țara lor erau striviți de un dictator hiperbolizat. Plecase expulzat din țară, dar la Paris el avea o misiune, să continue lupta. În romanul Gherla se întreba: ”Ce-i aia independență – fără libertate? Va să zică nu mai depindem de rușii din afară, ci de românii dinăuntru. … Va să zică: liber ”pe-afar” și rob dinlă-untru” (p. 79). În 1980 a refuzat cetățenia franceză care i se oferise. ”A vrut să rămână solidar cu românii chinuiți de acasă, de unde nu a plecat pentru o viață lipsită de griji, transmițându-le că nu i-a abandonat”. (Flori Bălănescu, Cetățenia lui Goma, Observatorul cultural, 27-03-2020).

            În cei patru zeci și trei de ani trăiți la Paris Paul Goma a continuat să scrie în competiție cu el însuși romane, memorialistică, jurnale, eseuri, un dicționar al invențiilor lui lingvistice. Muncește enorm, publicând carte după carte, unele rămânând neterminate în manuscris. Naratorul este personajul central în romanele-memorialele sale. Evoluția sa interioară trece prin câteva faze distincte: raiul copilăriei la Mana în ciuda circumstanțelor istorice incerte, refugiul, sinonim cu înstrăinarea, adolescența cu încercări existențiale extreme, detenția și reacția violentă împotriva poliției politice, de care luase cunoștință încă din Basarabia, odată cu deportarea în Siberia a tatălui său în 1941, intrarea în lumea literară bucureșteană asociată cu toate frustrările, dar încrederea totuși în mersul pozitiv al țării după 1964, mai ales din 1968 odată cu reacția lui N. Ceaușescu împotriva invadării Cehoslovaciei. Și mă opresc puțin în acest punct, dorind să subliniez faptul că Goma n-a fost un perpetuu insurgent, că atunci când semnele politicii interne coincideau cu aspirațiile sale, el se manifestă cu entuziasm și totală credință în binele colectiv. Auzind despre o potențială invazie sovietică după cea cehoslovacă, Goma se duce la Uniunea Scriitorilor, agitând ideea creării unor brigăzi patriotice ale scriitorimii. Intră totodată în partid. Avem în acest moment un tânăr devotat României, care nu concepe o reeditare a ocupației bolșevice de care abia scăpaserăm și care îl îngrozise în Basarabia.

            Atitudinea lui pozitivă din jurul lui 1968 se va schimba total odată cu manifestarea tot mai vizibilă a derapajelor lui N. Ceaușescu spre fanaticul cult al personalității și declanșarea revoluției culturale, prin acele teze din iulie 1971.

             Paul Goma a pus în discuție raportul dintre libertatea de conștiință și puterea totalitară, detenția intelectualilor, proletcultismul, care a triumfat cu arderea cărților,( oribil spectacol contemplat de copilul Goma la Mana, apoi la Astra la Sibiu, la Șeica Mare), compromisurile scriitorimii române cu dictatura etc.

            Preluând din muzică tehnica leit-motivului, diferitele episoade tragice, cum ar fi săparea gropii pentru tatăl lui, arestat de KGB în 1941 și dispărut până în 1943 sau evocarea unor clipe memorabile din copilărie, descrierea ”calidorului” casei părintești din Mana, ș.a. se reiau, îmbogățindu-se mereu cu noi nuanțe, ca într-o operă cu variațiuni pe aceleași teme. El însuși și-a grupat cărțile în: 1.ciclul autobiografic (copilăria, adolescența) în care se înscriu: Din calidor, Arta reFugii, Astra, Sabina, Roman intim numite de scriitor ”ficții autobiografice”; 2. romanele și mărturiile despre universul concentraționar:  Camera de alături, Soldatul cânelui, Ostinato, Ușa noastră cea de toate zilele, Gherla-Lătești , În cerc, Garda inversă, Patimile după Pitești, Culoarea curcubeului ’77; 3. cărți cu teme basarabene:  Basarabia, Săptămâna roșie, Scrisuri, acestea regăsindu-se și în alte opere ale sale, în încercarea de a restitui adevărul adevărat despre Republica Moldova pe bază de documente; 4. ciclul femeilor:  Justa, Sabina, Bonifacia, Castelana, evocând femei care i-au marcat viața; 5. alte cărți;  mărturii și discuții:  Adameva, Profil, Infarct, Amnezia la români etc. ; 6.  Alfabecedar – un dicționar al invențiilor lui lingvistice; 7. Jurnale.

            Literatura lui Paul Goma caracterizată prin expresivitate și autenticitate, analizează rezistența individului la presiunea unei istorii vitrege, reacțiile sale la răul maxim, impunând un personaj central contestatar, naratorul, obsedat de apărarea unor elementare drepturi omenești. Resursele acestei rezistențe se află în altitudinea morală, credința nezdruncinată în adevăr, normalitate și bun simț. Pentru că vremurile sunt dominate de absurd reacția naratorului se mișcă spre caricatură, sarcasm, imprecație, cultivând limbajul savuros, oralitatea, atenția față de culoarea locală ca un mare maestru al limbii române.

            Toate demersurile personajului se îndreaptă spre încercările de recuperare a paradisului pierdut din Basarabia ”rainică” în contratimp cu bolgia delațiunii și torturii. Iubirea, prietenia, cărțile și tentativa scrisului sunt supapele pe care scriitorul le caută febril pentru a se salva. Este meritul lui Paul Goma de a ne fi lăsat pagini veridice despre anii întunecați ai debutului colectivizării forțate, ai vânătorii de partizani, ai persecuțiilor din închisori care au decimat cea mai mare parte a intelectualității interbelice, ai cruzimii represiunii din timpul lui Gheorghiu-Dej.

            Vrăjiți de sirenele puterii mulți scriitori trădau principiile lor estetice pentru falsul unei ideologii. Petru Dumitriu scria Drum fără pulbere, idilizând Canalul morții, Marin Preda comitea nuvelele Desfășurarea și Întâlnirea din pământuri pentru a ne convinge de bucuria colectivizării forțate, Sadoveanu se prostitua, publicând Mitrea Cocor, clasici în viață ca Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu cedau și ei pe flanc la comanda partidului unic. În diferite secvențe ale cărților sale Goma  țintuiește pamfletar compromisurile majore, venind din partea acelora care ar fi trebuit să rămână pilonii culturii noastre. Caracterizările cad dure în Roman intim, (Paris, 1989, PDF)  dar nu numai: ”Sadoveanu: acest porcalău, scrof cu lavalieră, cu atât mai detestat, cu cât înainte, fusese iubit; când Rușii au năvălit peste noi Sadoveanu avea opera, dacă nu încheiată, atunci rotunjită … Ce-a mai vrut? Ce nu i-a ajuns, ce i-a lipsit ?” (p. 171). Ce-a scris Camil Petrescu la comandă zice Goma ”nu rămâne doar la ticăloșie, la vânzare de sine, ci la prostire de sine ca urmare a intenției de a ne prosti pe noi -” (ibidem). Cât îl privește pe George Călinescu, ”n-are mamă, n-are tată, nu știe ce-i binele, ce-i răul, linge azi ce-a scuipat ieri (și viceversa)” (ibidem).

            Paul Goma optează pentru stilul frust, abordarea fără artificii în creionarea unor portrete, în evocarea unor clipe de viață uneori cu tente naturaliste. Teoretizează această opțiune: ”Trebuie să mă hotărăsc să spun lucrurilor pe nume, ca să fie și pe hârtie cum fuseseră pe pământ – altfel mă apuc de matematice”  (Roman intim, p. 36). Ca urmare, ne va oferi imaginea strivitoare a activiștilor și a activistelor de partid, care foșgăiau prin țară, duduind de acțiuni fără folos cu scopul ”să întoarcă pe dos lucrurile bine făcute pe față”. ”Să mi ți-i vezi cum umblă ‘zentanții ‘porului’ – ncitor: crăcănați și legănați și-mburtoșați…” ”dar să le vezi pe aleseleboboruluincitor – și -‘pular, tovarășele compunând țățimea noastră băștinetehnică; mițobastoancele – s mult mai ale dracu’ decât tovarășii lor de viață – și – luptă” (Roman intim, p. 163) Este fixată aici o întreagă tipologie, care în literatura realist-socialistă fusese poleită agreabil dacă nu chiar eroic. Câtă falsificare! Ce s-ar fi întâmplat dacă acum patru sute de ani Grigore Ureche (1590-1647) nu ne-ar fi lăsat în cronica sa portretul domnului absolut în persoana lui Ștefan cel Mare:  ”om nu mare la statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospețe omoria fără județu”. În câteva cuvinte avem un raport realist despre puterea în Evul Mediu.

            La antipodul realității diabolice din societatea totalitară se află în cărțile lui Paul Goma universul feminin, reprezentat printr-o profuziune de personaje unele reliefate, altele doar episodice. Scriitorul caută înțelegere, căldură, protecție și împărtășirea din frumusețea lumii în centrul căreia pune femeia: ”La urma urmei, toată lumea-i femeie. Nimic nu se face, nimic nu se desface fără femeie, nici în afara femeii”. (Roman intim, p. 96). Sunt exceptate din sfera admirației sale femeile care s-au corupt prin amestecul cu puterea. Memorialul autobiografic Din calidor se încheie cu niște cuvinte memorabile, semnificative pentru drama căreia Goma i-a căutat mereu rezolvare. Mama îl îndeamnă ”Să dormim, puiul mamii. Măcar în somn să nu fim refugiați” (Din calidor, Paris, 1983, p. 272). Generozitate, maternitate, siguranță, naturalețe le găsește în brațele atâtor personaje feminine și o mărturisește: ”Afară vâjâitul rău, dușmănos, înfrigurător al vântului de tot rece și negru – pe când aici, înăuntru în ascunzătoare e cald și dulce, aici întunericul e luminos și parfumat cu fată. … începi să simți că frig ți-e ție, și frică, că tu cauți adăpost, ocrotire, căldură …” (Roman intim, p. 189). Este fascinat de ” mecanica (celestă) a corpului femeiesc” (ibidem, p. 92) și-și declară sentimentele fără ezitare: ”Când iubești atât de tare femeia, ca mine. o respecți, îi respecți taina” (ibidem, p. 96). Grația și senzualitatea personajelor feminime  sunt salvatoare în contrast cu agresivitatea și brutalitatea gulagului. Perceperea feminității ca necesitate imuabilă are la origine relația dintre mamă și fiu, intensă în copilărie, profundă la maturitate. Putem vorbi de un ”panfeminism” al esteticii lui Paul Goma. (cf. Aliona Grati, 80 de ani ai unui scriitor remarcabil-Paul Goma, în Akademos 3, 2015, p. 148, akademos.asm md/files).

            Calidorul (prispa) casei din cătunul natal Mana, județul Orhei este locul de elecție al scriitorului, un loc dăruit cu deschidere spre lume și apărare, un topos simbolic al creației, generator de energie, post de observație a vieții, de sublimare în operă și de continuă reîntoarcere: ”iar calidorul în care mă mereu întorc se află, nu doar cu un metru și jumătate mai sus decât pământul curții. Ci suspendat. Ca Grădinile” (Din Calidor, p. 18). Mana este ”matricea originară” a lui Paul Goma observă Aliona Grati. (ibidem).

            Opera lui Paul Goma a fost minimalizată, deși cărțile lui fac dovada unui scriitor cu har, care a evitat trucurile, plasându-se într-o provocare directă față de temele mari ale literaturii:  puterea, suferința, iubirea, moartea, compromisul. Din acest motiv căderea comunismului nu face opera sa inactuală. Cine este mai mare opera sau scriitorul? Cred că este o falsă problemă deoarece opera este într-o relație osmotică, impresionant de apropiată de pătimirile scriitorului, care o girează prin exemplaritatea sa morală și talent, el rămânând un reper ferm în istoria politică, dar și în cea literară românească.

            Paul Goma s-a stins la Paris în spitalul Pitié-Salpetrière în noaptea de dinaintea Buneivestiri, 25 martie a.c. Trist este că el, cel marcat de refugiul din Basarabia, neprimit cu brațele deschise în România, expulzat în Franța, unde s-a simțit însingurat, nu a fost răsplătit prin re-acordarea cetățeniei de către țara cu a cărei cultură s-a identificat. Noroc că Republica Moldova i-a acordat-o în 2013. Dar Paul Goma nu s-a mai întors nici în ”calidor”, nici la București, ci a rămas în Columbarium-ul cimitirului Père Lachaise, unde a fost depusă urna sa funerară. 

Ziarul MIORIŢA USA este o publicație independentă de informație socio-politică și culturală. Este vocea comunităţilor româneşti din USA.