Milena Munteanu – El Tango Argentino

0

Prima lecţie de tango a avut loc chiar la recepţia conferinţei din Buenos Aires, când am fost invitaţi la dans, după ce „chicas” şi „chicos” au fost instruiţi separat despre ce aveau de făcut.

Ni s-a predat rapid o lecţie introductivă de tango, suficientă însă să facem „fiţe”, mai întâi o mişcare cu opt paşi, cu trecerea unui picior peste altul, în „ochos”, adică o răsucire care simula cifra 8, când picioarele se îmbârligau/amestecau. Mai mult, la sfârşitul acestei mici aventuri în pas de tango, urma ca eu să ridic un picior, şi să mă opresc într-o poză dramatică. După câteva călcături pe picioare am ajuns totuşi să „tango”, iar la ieşirea de pe ringul de dans, cunoscuţii ne-au felicitat, semn că n-a fost rău deloc.

Am ajuns chiar să văd mica înregistrare video a primului tango şi mi s-a părut bine pentru început. Soţul meu glumea ca acesta este doar baseline-ul, dacă a ieşit aşa bine din prima, stai să ne vezi după ce exersăm… Alţi participanţi la conferinţă mergeau zilnic la show-uri şi clase de dans. Cele de la „Canning” începeau seară după 23:00 şi ţineau până la 5 dimineaţa, ceea ce m-a făcut să înţeleg că argentinienii sunt păsări de noapte. Mie mi-era greu să mă înscriu în programul nocturn după ce peste zi băteam oraşul cu piciorul. Seară eram ruptă de oboseală şi oricât m-ar fi tentat, nu mă simţeam în stare să pierd nopţile acolo.

Ştiam însă despre „La Catedral”, un club de dans nu departe de linia de metrou, care îşi deschidea porţile la ora 8 PM. Auzisem că acolo se întâlnesc argentinienii la dans şi îmi dorisem să îi văd în elementul lor, decât să mă fi dus în locuri selecte. Sufletul unei ţări se simte cel mai bine în locurile în care are acces tot omul. După mici aventuri găsim şi noi clubul, de afară arăta ca o intrare oarecare, ce lăsa puţin de dorit. Era întunecoasă şi părea veche; se intra pe o uşă de sticlă într-un cadru metalic, de unde se fac nişte trepte la etaj, unde era un pupitru, unde se vindeau bilete. 100 de pesos. „Dirty cheap!”. Ieftin ca braga!

De acolo se intra într-o sală mare, prin spatele unei scene. Lângă perete era o canapea răpciugoasă. Când intri în sala te loveşte un miros de vechi, de prăfuit. Era întuneric iar sala mare, goală la mijloc, cu nişte mese şi scaune lângă un bar, în fund. În întuneric, desluşeşti un acoperiş înalt, ceea ce noi numim „cathedral ceiling” – de aici să vină oare numele clubului? Pe pereţii înalţi, tencuiţi şi vopsiţi în alb, găseşti o întreagă memorabilia muzicală: chitări, poze de solişti, alte obiecte diverse (unele cât roata carului, altele mai mici, de care trebuia să te apropii, să le înţelegi rostul acolo). Pe scenă erau microfoane, imaginea în alb-negru, imensă, a unui cântăreţ, sau dansator. O atmosferă de hangar. Parchetul avea denivelări de atâţia pantofi cu toc câţi au dansat acolo.

O lumină palidă în centru ne lămureşte că deşi am întârziat la ora de dans, nu era încă nimeni pe ring. La apariţia noastră apar din umbra nişte oameni, care s-au dovedit a fi instructorii noştri, un el şi o ea. „Chicos” erau instruiţi de el, and „chicas” de ea.
La scurt timp s-au adunat mai mulţi, şi unii care veniseră de la conferinţa, şi alţii, necunoscuţi, aşa că am început să „tango”.

Ne este corectată poziţia corpului şi suntem încurajaţi. S-au mirat chiar că unii ca noi sunt în stare să „tango”. Am plecat bucuroşi de acolo, aşa că a doua zi am recidivat. La fel cum „junkies” se întorc tremurând să ia doza de narcotice, aşa şi noi, ne pomenim din nou pe scările metalice ce ne duc la etaj, la ringul de dans, ţinându-ne de mână, ca nişte adicţi. „We’re hooked!”.

Ultima lecţie ne-a dus iar la „basics”, la mersul normal, la păşitul cu „poise”, cu umerii relaxaţi şi pieptul deschis. Senzaţional mi s-a părut exerciţiul de mers cu ochii închişi, în care te încrezi complet în partener. Te ghidează doar mâna lui ţinuta în jurul taliei iar tu păşeşti orbeşte, după cum eşti ghidată: în faţa, în spate, lateral sau ocolit, în funcţie de semnalul primit de la cel ce vede obstacolele şi te îndruma. El poate semnaliza şi momentul când picioarele iţi trec unul peste altul, precum şi mişcările de „ochos” sau forfecările făcute în aer.
Delegarea controlului nu este un lucru pe care să-l facem în mod normal. Mersul cu ochii închişi a fost un „eye opener”, m-a făcut să înţeleg felul în care suntem construiţi, dar şi cum, prin încrederea câştigată în alţii, ne putem extinde universul, dincolo de percepţia personală. Reveniţi acasă, suntem în căutarea unui club de dans. Am luat microbul. Let’s tango! 🙂

Milena Munteanu

Buenos Aires – Toronto
mai 2017

Ziarul MIORIŢA USA este o publicație independentă de informație socio-politică și culturală. Este vocea comunităţilor româneşti din USA.