Difuzorul – Beni Budic

0

Locuiam la Suceava de aproape doi ani, când într-o după amiază de vară, o echipă de tehnicieni trebăluiau pe lângă stâlpul din faţa curţii noastre, pe strada Cetăţii. Unul din ei şi-a fixat la bocanci nişte cârlige de fier, cu zimţi metalici ascuţiţi şi s-a căţărat cu dexteritate până în vârful stâlpului. De acolo au tras nişte fire până la zidul casei şi le-au fixat sus, sub streaşină. Au continuat cu firul electric, mai întâi spre locuinţa familiei Chibici, iar după vreo jumătate de ceas au ajuns şi la noi. Firul l-au introdus printr-un orificiu făcut în lemnul pervazului, sus lângă oberlihtul ferestrei ce dădea spre curte, apoi au fixat mai jos, pe pervaz, un fel de priză de contact. Din acest punct, lucrul a continuat în interior. Au întins firul de-a lungul părţii de jos a peretelui şi l-au trecut, prin geamul ce dădea spre camera din mijlocul locuinţei, până la măsuţa din colţ, lângă sobă.

Măsuţa din lemn negru cu încrustări, sprijinită pe trei picioare subţiri, cam şubrede, servea doar ca decoraţie. Era acoperită cu o feţişoară de masă albă, croşetată, pe care odihnea o vază cu flori din hârtie creponată. Dar în acea zi, vaza a fost luată de acolo, iar locul de cinste pe măsuţă l-a primit de atunci o lădiţă cu laturi din lemn vopsite roşu, cu partea din faţă tapisată cu o ţesătură bej-lucios şi cu un buton negru în colţul de jos, pe stânga. Spatele lădiţei era acoperit de un carton gros, cu perforaţii, iar printr-un orificiu al acestuia, firul electric adus cu atâta trudă tocmai de la stâlpul din stradă pătrundea undeva în măruntaiele cutiei fermecate.

Aşa a intrat în viaţa noastă Difuzorul, iar din acel moment şi familia noastră era conectată la reţeaua orăşenească de radioficare… Pe la începutul anilor `50, regimul „socialist” instaurat definitiv a găsit (probabil după model sovietic) o modalitate simplă de a adânci penetraţia propagandei ideologice. Bună parte din populaţie nu avea aparate de radio. Cele care se găseau în magazine erau de producţie locală, cu doar unde medii şi lungi. Numai puţinii norocoşi ce aveau aparate de radio străine, sau aparate mai vechi, dinainte de război, ce recepţionau şi unde scurte, puteau încerca să audă emisiunile în limba română, de la Europa Liberă sau Vocea Americii. La noi acasă nu era aparat de radio.

Îmi amintesc cum, vreo 10 ani mai târziu, deja băieţi mari, ne strângeam în camera din mijloc a locuinţei mătuşii mele, tanti Freida, la Burdujeni, şi cu obloane baricadate şi uşi bine închise, chinuiam butoanele radioului, doar-doar să reuşim a distinge câteva propoziţii coerente din emisiunile groaznic bruiate ale lui Kol Israel… Dar atunci, în anii ’50, propagandă sau nu, Difuzorul a reprezentat pentru mine şi cu siguranţă pentru mulţi alţii, copii sau adulţi, o fereastră deschisă către „lumea mare”, de dincolo de limitele orăşelului nostru.

Firele trase de la stâlpul din stradă până la măsuţa de lângă sobă aduceau în mod miraculos până chiar în camera mea, un întreg univers de sunete. Sistemul consta într-o reţea ce lega studioul şi aparatura staţiei de radioficare locală de aproape toate casele oraşului. Peste un timp, reţeaua avea să ajungă la Burdujeni, la Iţcani şi în satele din împrejurimi. În casa bunicilor difuzorul a fost montat pe perete, deasupra divanului unde dormea „zeida” (bunicul), iar în locuinţa unchilor, la tanti Freida, a fost plasat în bucătărie, principalul spaţiu de întâlnire a familiei, tot la căpătâiul unui divan, în care dormea Iani, vărul meu, iar la sfârşit de săptămână, când veneam şi eu la Burdujeni, dormeam acolo înghesuiţi, amândoi.

Difuzoarele la Burdujeni erau de un model mai nou, ceva mai mici, negre, iar ţesătura din faţă era mai puţin elegantă. În loc de buton aveau o mică tijă ce servea la controlul volumului. Programele transmise erau cele de la Radio România, începeau la 5 dimineaţa şi continuau până la miezul nopţii. Câţiva ani mai târziu Radio România avea să devină Radio Bucureşti şi după încă ceva timp acesta avea să emită simultan pe Programul 1 şi Programul 2. Redactorii de la centrul de radioficare al oraşului decideau (probabil conform directivelor de la organele de partid…) când şi ce program să difuzeze pe reţea de-a lungul zilei. În plus, zilnic, la ora 7 seara, era transmisă „Emisiunea locală” realizată în studioul din apropierea parcului.

Difuzorul a devenit o prezenţă permanentă a casei. Funcţiona ore în şir, de-a lungul zilei iar fluxul necontenit al sunetelor sale forma un fel de fundal al tuturor activităţilor familiei. Înainte de Bucovina li 36 terară • 3 – 4 (313 – 314), martie – aprilie 2017 Rememorări toate era reperul după care se potriveau ceasurile: „Aici Bucureşti. Ora exactă. La al cincilea semnal va fi ora …*****. A fost ora… „. Astfel am început să sesizez cât de inexact băteau ora pendulele aflate în reparaţie dincolo de perete, în atelierul de ceasornicărie al vecinului Chibici.

Erau apoi nenumăratele programe de muzică. Multă, multă muzică populară pe care pe atunci nu prea ştiam cum să o gust. Dar nume celebre ca Maria Tănase, Dorina Drăghici sau Maria Lătăreţu mi-au persistat în memorie până în anii maturi, când am reuşit să înţeleg, să apreciez şi chiar să prezint călătorilor mei importanţa a tot ce e creaţie populară. Erau de asemenea, programele de muzică clasică – simfonică, de cameră etc. – care nu prea erau gustate de părinţi şi nici eu nu ştiam atunci cum să le înghit. În schimb ariile de operă şi mai ales cele de operetă se bucurau de multă apreciere. Dar erau îndeosebi programele de muzică „uşoară” cu şlagărele acelor ani, şi mai ales erau romanţele („cântece de inimă albastră”) ce topeau inimile celor maturi… Şi era veşnicul, nemuritorul (pe atunci) Gică Petrescu, vedeta a cinci generaţii. Iar pentru a dovedi că difuzorului îi datorez totuşi primele elemente de educaţie muzicală, trebuie să amintesc dimineţile de duminică, ce începeau, pe la ora 9, cu Concursul Muzical unde câştigau cei ce recunoşteau cele mai multe fragmente clasice. Emisiunile conţineau destul de multe programe pentru copii şi tineret. În fiece seară, la ora 8 fără 10, o voce vioaie de fetiţă saluta: „Bună seara, copii!” Urma o mică poveste sau basm după care, 10 minute mai târziu, aceeaşi fetiţă, de data asta cu o voce pe adormite, ne ura „Noapte bună, copii!” În după amiezile de sâmbătă se transmitea o emisiune concurs pentru pionieri şi tineret, „Drumeţii veseli”, care imita emisiunea similară pentru adulţi, „Cine ştie câştigă”, iar duminica dimineaţa, după concursul muzical, urma „Teatru radiofonic pentru copii şi tineret”. Însă adevăratul Teatru radiofonic sau „Teatru la microfon” era transmis seara, de vreo două ori pe săptămână. De-a lungul anilor am urmărit cu pasiune emisiunea ce mi-a devenit o adevărată hrană sufletească. Ascultam vrăjit, cu coatele sprijinite pe măsuţa şubredă, ce se cam legăna uneori, a difuzorului.

În serile de iarnă, eram cuprins şi de parfumul îmbătător al cojilor de portocale puse la uscat într-o tăviţă, între sobă şi perete. Dacă întâlnirile cu teatrul adevărat, de obicei la Dom Polski, erau relativ rare, graţie difuzorului am avut parte din plin de Caragiale şi Goldoni, Moliere şi Cehov, Delavrancea şi Gorki şi alţii, mulţi – mulţi alţii pe care mi i-au oferit Giugaru, Birlic, Angelescu, Calboreanu, Lucia-Sturza Bulandra, toate numele celebre ale scenei româneşti din acei ani. Da, şi nu poate fi omis marele, inegalabilul (şi
pe atunci, relativ tânărul) Radu Beligan. La sfârşitul emisiunilor de teatru din serile de duminică, Beligan prezenta „Poşta teatrului la microfon”. Scurta emisiune, radia de umorul şi ironia maestrului şi era presărata cu multe anecdote şi păţanii „din culise”. Atunci am aflat eu pentru prima dată că „Dacă vrea Domnul, şi sabia puşcă”. Ani mai târziu, aveam să mai întâlnesc replica asta, în versiunea ei ebraică („Dacă vrea Domnul,
şi mătura împuşcă”) şi am înţeles că voinţa Domnului e aceeaşi peste tot şi cine trebuie să împuşte, împuşcă până la urmă, indiferent cu ce…

Duminicile, pe la ora prânzului, când eram cu toţii în jurul mesei din bucătărie la tanti Freida, la Burdujeni, cam o dată cu prăjiturile desertului, difuzorul ne oferea „Emisiunea de satiră si umor”. Aşa am cunoscut atunci marile nume ale comediei şi revistei, actori care – deşi limitaţi la jugul realismului socialist (asta am înţeles-o doar cu ani mai târziu) –, reuşeau totuşi să continue o tradiţie măreaţă. Erau Stroe şi Mircea Crişan, Tomazian („Sal’tare taică, şi noroc.!..”), Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu şi bineînţeles alţii, cu sclipitoare cuplete şi calambururi, care ne făceau să ne tăvălim de râs… Aveam vreo 12-13 ani când am avut ocazia să văd, din interior, studioul staţiei de radioficare.

De vreo câţiva ani deja, luam lecţii de vioară la profesorul Zavulovici. Mare virtuoz nu a ieşit din mine dar de bine de rău ajunsesem să pot executa în mod acceptabil câteva piese mai de doamne-ajută. Cum am mai pomenit, zilnic la ora 7 seara, era transmisă „Emisiunea Locală”. În afara reportajelor ce reflectau succesele sucevenilor în toate domeniile şi – chipurile! – elanul cu care contribuiau zi de zi, în fabrici, în uzine, pe câmpii ca şi în şcoli, la construirea socialismului, erau în emisiune şi momente culturale, unele dedicate tinerelor talente ale urbei noastre. Aşa se face, că datorită probabil recomandării unei instructoare de pionieri ce mă cunoştea, am fost invitat să contribui la o astfel de emisiune.

Centrul de radioficare era amplasat la etaj, într-o clădire frumoasă, din anii habsburgici ai Sucevei, ce servea cred drept Casă de cultură (la parter, în câteva săli, se organizau expoziţii de artă). Eram 2 elevi, unul de la „Ştefan cel Mare” şi eu, invitaţi, cu viorile noastre, să participăm la emisiune. Înregistrarea s-a făcut la orele de după amiază, chiar în ziua emisiunii. Studioul consista dintr-o cameră nu prea mare, căptuşită de jur împrejur, inclusiv tavanul, cu nişte foi mari de placaj cu multe – multe perforaţii, sub care se afla probabil un izolant acustic. În mijloc era o masă, 3-4 scaune, nişte pupitre si un microfon impozant, iar pe peretele din faţă era o fereastră ce dădea spre camera tehnică, înţesată cu tot felul de aparate. Pe o masă în centrul camerei de regie, lângă un pupitru de comenzi, trona magnetofonul iar în spatele acestuia se aflau tehnicianul şi redactorul emisiunii. La comanda primită din camera de alături printr-un difuzor ce se afla deasupra geamului, am început să execut „Serenada” lui Schubert, piesa mea de rezistenţă. Emoţia mă gâtuia şi se pare că sunetele produse nu erau mai mult de un jalnic scârţâit. N-au trecut nici 2 minute din cele vreo 3 cât dura cântecul, până m-am poticnit. Difuzorul de sus, pe perete, mi-a ordonat s-o iau de la început… Abia la a treia înregistrare rezultatul a fost considerat satisfăcător şi eu, uşurat, dar şi roşu de emoţie şi ruşine, am pus vioara în cutie. O anumită consolare am găsit în faptul că şi celălalt violonist a păţit-o la fel…

Seara, familia s-a delectat cu muzica, (tot cam scârţâită, chiar la a treia încercare) pe când eu aş fi preferat să uit toată aventura. Oricum, m-am produs la Difuzor, fusesem prezentat de crainic, pentru câteva ore am fost faimos în Suceava… Actualitatea, ideologică ori politică, locală, naţională sau internaţională, ne provenea de asemenea prin emisiuni auzite la difuzor. De câteva ori pe zi erau „Buletine de ştiri”, iar la 10 seara se transmitea un „Radiojurnal”. Bineînţeles, la fel ca în presa tipărită, totul era formulat, redactat şi filtrat prin reţeaua deasă de control a autorităţilor. Dar chiar aşa, aveam totuşi o fereastră deschisă spre lume. Îmi amintesc cum pe la început de Martie 1953 am fost martor al zilelor de doliu general atunci când Stalin, „Soarele popoarelor” şi-a dat (în sfârşit) obştescul sfârşit. Difuzorul acasă, ca şi toate megafoanele presărate pe stâlpi în centrul oraşului, au transmis zile în şir muzică funebră şi discursuri interminabile despre marele conducător… Şi la fel, dar în împrejurări sărbătoreşti de 1 Mai sau 23 August, difuzoarele şi megafoanele trâmbiţau marşuri solemne sau vesele şi relatări ale crainicilor, pe viu, de la marea demonstraţie a oamenilor muncii…

Se spune (şi de fapt e lucru verificat) că anumite momente dramatice ne rămân întipărite în amintire pentru totdeauna. Fiecare din noi ştie exact unde se afla şi ce făcea când a aflat ceva dramatic, de exemplu prima aterizare a omului pe lună. Iar un eveniment de amploarea emoţională a asasinatului lui Kennedy a marcat memoria comună a generaţiilor adulte pentru decade. În seara de vineri, 22 noiembrie 1963, aşteptam citind ca difuzorul, ce funcţiona ca de obicei pe fundal, să transmită „Radiojurnalul” de ora 10. Deşi ştirea despre cele petrecute cam cu o oră înainte la Dallas se afla deja cu siguranţă în redacţii, radio Bucureşti şi-a continuat programul obişnuit până la începerea jurnalului. Dar chiar cu întârziere, ştirea m-a înlemnit şi m-a lăsat cu o senzaţie de nelinişte, de nesiguranţă pentru viitor (aveam 17 ani) care mi-e încă vie în toate fibrele sufletului.

Peste exact cinci luni, într-o sâmbătă seara de sfârşit de aprilie, am părăsit Suceava pentru totdeauna. Locuinţa de pe Cetăţii nr. 6, în aşteptarea noilor locatari, fusese deja golită de mobile. Doar în camera din mijloc, fosta mea cameră, lângă sobă, pe aceeaşi măsuţă şubredă cu trei picioare, rămăsese credinciosul prieten ce mi-a însoţit şi îmbogăţit anii copilăriei şi ai adolescenţei, bătrânul nostru Difuzor. Fie-i memoria binecuvântată!

Sursa: Bucovina literară • 3 – 4 (313 – 314), martie – aprilie 2017

Beni Budic

Petah Tiqva, Israel
martie 2017

Ziarul MIORIŢA USA este o publicație independentă de informație socio-politică și culturală. Este vocea comunităţilor româneşti din USA.