Un om si propria lui clepsidra sufleteasca

0

Constantin Mîndruţă, Calendarul sufletului meu, Iarna, Undrea/Gerar/Făurar, Editura Singur, Târgovişte, 2015
——

Se ştie că Timpul este o categorie fizică şi filozofică destul de convenţională şi oamenii îl percep, fiecare în felul său, dar şi în splendoarea relativităţii lui, îndeobşte. Oricum l-am simţi, el trece prin noi şi pe lângă noi, imperturbabil, făcându-şi datoria, dincolo de percepţia noastră fizică şi psihică.

Autorul de faţă şi-a propus să alcătuiască un calendar inedit, un calendar sufletesc care să scoată în evidenţă trăirile sale, indiferent de anotimp, filtrate prin propria sensibilitate şi prin propria inspiraţie. Rezultatul acestor percepţii este uimitor: câte zile are anul, tot atâtea sonete şi rondeluri încântătoare, cu diferite scheme de versificaţie, 4-4-3-3; 4-4-4-2; 4-4-4-1 ş.a.

În genere, poezia cu structură fixă, de forma sonetului, rondelului este mai rar abordată de creatori, ea presupunând o muncă în plus, în funcţie de noţiunile de teorie a versificaţiei care trebuie respectate. Iar rondelurile au ca notă specifică, repetarea primului vers, la mijlocul poeziei şi la sfârşitul ei. Aceasta din punct de vedere al tehnicii construcţiei. Poemele cuprind în titlu numerale ordinale plus luna respectivă, dar au şi un subtitlu lămuritor. Ex. “Întâi al lui Decembrie” (România); “Doi al lui Decembrie” (Lumina de iarnă), etc.

Este o idée inedită de a insera astfel poemele.

Încă din primul sonet, poetul îşi declină identitatea de român şi chiar din prima strofă conştientizează scopul venirii sale pe lume: “De când m-am născut lucrez mântuirea, / Christos pentru mine a fost răstignit, / La ŢARĂ gândesc, aici sunt iubit, / Îi vreau veşnicia în toată zidirea.” [Întâi al lui Decembrie. (România)].

Normal, acest volum are ca subiect binefacerile şi frumuseţea iernii, în poeme-pastel, cu formă fixă, aşa cum am menţionat, cu imagini inefabile şi o diversitate a mijloacelor artistice. Autorul asociază puritatea anotimpului cu aceea a credinţei, albul fiind simbolul neprihănirii trupeşti şi sufleteşti. În plus, liniştea şi măreţia frigului duc la neuitare, limpezesc gândurile şi te fac mai rezistent, mai puternic în credinţa că nu eşti singur şi Dumnezeu veghează necurmat asupra ta: „Credinţa-n Tine, Doamne, nu s-a stins / Şi beau senin din ale ei izvoare, / E linişte şi frig şi necuprins, / În mintea mea e numai neuitare.” [Trei al lui Decembrie. (Linişte de iarnă)].

Poeziile care fac obiectul acestei cărţi – de iarnă – conţin versuri de iubire, versuri pioase pentru mama, versuri picturale, dar şi unele satirice, pentru ca poetul să nu-şi dezmintă numele şi calitatea de umorist.

Ele au o eufonie discretă, măsură bine întocmită, ritm susţinut şi numeroase figuri de stil, iar repetarea unor versuri la mijloc şi la final, are menirea de a întări ideea şi de a contribui la cantabilitatea necesară poeziilor cu astfel de formă fixă. Rima este şi ea proaspătă, deloc facilă, aş zice că e căutată şi întregeşte impresia de eufonie fără cusur.

Autorul dovedeşte o anume iscusinţă a versificării, dobândită în ani de exersat versul clasic, dar mai cu seamă, căutat în acele bijuterii umoristice care sunt epigramele, catrenele, madrigalele, pe care autorul le-a adoptat cu succes.

În poeziile de dragoste se simte o oarecare intensitate erotică surdinizată, poetul reprimându-şi, de cele mai multe ori, arderile interioare.

Există şi poezii care conţin anume blânde îndemuri morale, fără să cadă în didacticism, însă: „Omule, cât eşti în viaţă, / Nu trăi de ochii lumii, / Că eşti o plămadă-a humii /Cu roua de dimineaţă. // Nu eşti cel ce rupe aţă, / Nici mosorul nu-i al mumii, / Ia-o-n piept, că mie nu mi-i / Dat de Duh să ridic ceaţă. // Vei simţi şi multe rele / Şi-ai s-auzi şi vorbe grele, / Dar nu te feri de lume, // Poartă-te cum se cuvine, / Eşti mai mult decât un nume / Şi la rău ca şi la bine.” [Unsprezece al lui Decembrie. (Nu trăi de ochii lumii)].

De cele mai multe ori, fenomenele atmosferice sunt în sintonie cu stările sufleteşti ale poetului. Iată, e iarnă, până la casa iubitei drumul e lung, e frig şi drumul pare nesfârşit, dar dorul îl mână mai departe:“Cu dorul meu de tine, la tine vreau s-ajung / Şi drumu-acum e greu şi gheaţa îmi displace, /Dar sărutarea ta atât de mult îmi place / Şi mă gândesc la noi, să nu îmi pară lung. // Mai cade câte-un fulg şi fulgii mă împung, / E bine că pe drum nu sunt lăsat în pace, / Cu dorul meu de tine, la tine vreau s-ajung / Şi drumu-acum e greu şi gheaţa îmi displace.” [Treisprezece al lui Decembrie. (Drumul)].

Se constată din plin, dimensiunea spirituală, poetul amprentându-şi discursul liric cu rugăciuni, confesiuni, conştiinţa păcatului sărvârşit, dorinţa de a se elibera de el şi a reveni la starea de neprihănire, anumite precepte religioase pe care le respectă, o anume evlavie şi pietate: „De-oricare-a ta greşeală şi eu sunt vinovat, / De-aceea vreau să fie în dragoste puţine, / Uşor e să faci răul, mai greu e să faci bine, / Să spunem rugăciunea iertării de păcat. // Şi numai lângă tine eu mă simt vindecat, / Ca inima să n-aibă în piept bătăi străine, / De-oricare-a ta greşeală şi eu sunt vinovat, / De-aceea vreau să fie în dragoste puţine”. [Paisprezece al lui Decembrie. (În gândul tău)].

Iată aici apare ideea tămăduirii prin iubire. Dragostea curăţă până şi păcatul, şterge vina, înalţă, vivifică.

Preajma sfintelor sărbători de iarnă îi aduce poetului, mult dor, dorinţa de împăcare cu toată lumea, nevoia de a fi iubit, evlavia către Pruncuşorul Iisus. Bucurie întristătoare pentru omul care aşteaptă singur să se întoarcă iubita. Multă nostalgie şi gânduri, gânduri, cale de-o neîmpăcare cu sine. Şi sărbătorile trecând, lasă aceleaşi urme de dor nesfârşit. Ajunul Bobotezei mai luminează sufletul: „Ziua să o laşi curată, / Postul să-ţi fie de bază, / Tot creştinul ajunează, / De la Domnul e lăsată. // Te rogi la Catapeteasmă, / Se face Marea Agheasmă, / Sufletul se luminează, // Casa Domnului te aşteaptă, / În Ajun de Bobotează / Fii curat în gând şi faptă.” [Cinci al lui Ianuarie. (Ajunul Bobotezei)].

Semnificantă pentru dimensiunea religioasă a poetului este şi următoarea poezie, bineînţeles, Sărbătoarea Botezului Domnului: „Este Zi de prăznuire,/ Astăzi, Domnul se botează, / Ceru-nalt se luminează/ Duhul Sfânt e-n noi, iubire. // Porumbel pentru privire, / Pe Mântuitor se-aşează/ Este zi de prăznuire, / Astăzi, Domnul se botează. // Dumnezeu rosteşte-o frază/ Pentru Fiu, bunăvoire, / Cel mai iubit în simţire, / În viaţa ce se creează. // Este zi de prăznuire.” [Şase al lui Ianuarie. (Boboteaza)].

Urmează o altă mare Sărbătoare a creştinătăţii, Sfântul Ioan Botezătorul, prilej de reînnoire a făgăduinţelor de la Botez şi pildă de smerenie pentru creştini, căci Iisus Christos, Dumnezeu fiind, a binevoit să se lase botezat de om, ca să se împlinească Scriptura şi tradiţiile evreieşti. Sfântul Ioan Botezătorul a rămas în Evanghelii ca „Ultimul mare profet, // E îndemn la pocăinţă / Ca predicator ascet / Şi zidire în credinţă” [Şapte al lui Ianuarie (Sfântul Ioan Botezătorul)].

Următoarele subiecte se referă la ştiinţa urcării treptelor vieţii, dar şi despre valoarea banilor, reflecţii despre alcool. Ziua de 12 ianuarie este închinată unei uceniţe, Sfânta Tatiana: „Tatiană, Iană, Ană, /Pe pământ diaconiţă, / În ceruri eşti muceniţă…” [Doisprezece al lui Ianuarie (Tatiana)].

Umorul, atât de contagios, se manifestă în următoarea poezie, care se referă la un anume tip de caracter: „Pesimistul”: „Dacă-i zi cu ghinion / Şi la început de an, / Să mănânci la masă hrean, / Să nu bei fără sifon. // N-are telefonul ton, / Nici prin casă vreun ban, / Nu poţi face niciun plan/ Pentru traiul monoton” [Treisprezece al lui Ianuarie. (Pesimistul)].

În următoarea poezie, în acelaşi stil umoristic, autorul ne împărtăşeşte în felul său, ce trebuie să faci „Ca să ai în viaţă spor”: „Nu faci un Conservator / Ca să ajungi lăutar, / Cum nu vrea nici un brutar / Să se facă scriitor. // Se vinde pâinea uşor, / La o nuntă devii star, / Nu faci un Conservator / Ca să ajungi lăutar. // Cu cât ai mai mult habar / De prezent şi viitor, / N-ai să ai în viaţă spor, /Dacă nu eşti şi măgar…/ Şi fără Conservator.” (Paisprezece al lui Ianuarie. (Ca să ai în viaţă spor)].

Şi desigur, ziua de 15 Ianuarie nu putea fi dedicată decât lui Eminescu: „Eminescu-al nostru este/ Poezia limbii noastre / Şi colindă printre astre / Făt-Frumosul de poveste. // Lui, în lumile celeste, / Versurile-i cresc în glastre, / Toate florile albastre / Despre el spre cer dau veste. // Că e-n noi, în fiecare / Şi în suflete altare / Se înalţă spre lumină, // Sfinţeşte limba străbună, / Cuvintele i se-nchină, / Că e Soare şi e Lună” [Cinsprezece al lui Ianuarie (Eminescu)].

Uneori, poetul e cuprins de singurătate şi de tristeţe şi atunci, ce poate face el, decât să-şi cânte amarul: „De suflet rău, e viaţa-ntunecată, / Lumina cade în genunchi şi plânge, / La piept din raze nu mai ai ce strânge / Şi Luna nu mai e înduioşată. // Iubirea nu mai este împăcată / Şi nici o sărutare nu ajunge, / De suflet rău, e viaţa-ntunecată, / Lumina cade în genunchi şi plânge. // Simt că în noapte ziua mi se frânge, / Te-am aşteptat să mi te arăţi toată, / Mai bine te trăgeam atunci pe roată, / Când mai era de unde curge sânge, // De suflet rău e viaţa-ntunecată” [Douăzeci şi trei al lui Ianuarie (De suflet rău)].

Un joc spectral, de lumină şi întuneric este asociat de poet cu naşterea şi moartea lui Iisus Christos: “Ţi-aduci aminte? S-a făcut lumină / În plină noapte s-a născut Iisus, / Nu ştiu de unde, nu cred că de Sus, / De la Fecioara Sfântă şi Senină. // Apoi, la moartea fără nici o vină, / În plină zi o noapte s-a adus, / Ţi-aduci aminte? S-a făcut lumină, / În plină noapte, s-a născut Iisus.// Iubirea Lui nu-i pentru mine-n plus, / În inimă am loc să-mi fie plină / De doruri multe, ea mi se alină, / C-a înviat, la Tată El s-a dus. // Ţi-aduci aminte? S-a făcut lumină” [Treizeci şi unu al lui Ianuarie. (La naşterea şi moartea lui Iisus)].

Un subiect inedit, de-a dreptul şocant însă este “Partidul lui Christos” – “Mă consider curajos / Că sunt membru de partid, / Lumea crede că-s timid, / Stând pe treptele de jos. // Lasă, că aşa-i frumos / Şi nu pot să fiu perfid, / Mă consider curajos / Că sunt membru de partid. // Ochii şi eu mai închid, / Par că sunt un generos / În partidul lui Christos/ Sunt alesul şi conchid // Că pot fi un curajos.” [Trei al lui Februarie. (Partidul lui Christos)].

O foarte frumoasă poezie care îndeamnă la iertare este intitulată chiar aşa, „Iertarea”: „Fără iertare n-avem mântuire, / Iubito, fără tine e pustiu / Şi ce mai faci aş vrea să ştiu, / Suntem legaţi prin despărţire. // Am fost prea tineri în iubire, / Dar doar aşa simt că sunt viu, / Fără iertare n-avem mântuire, / Iubito, fără tine e pustiu.// Îmi cade lacrima când scriu, / Mi-aduc aminte c-am fost mire, / Mireasa nu-mi mai dă de ştire, / Din când în când mai sunt candriu.// Şi iert cât pentru-o mântuire.” [Cinci al lui Februarie. (Iertarea)].

Poetul îşi cântă iubirea pierdută, îndeobşte, cu toată cohorta de sentimente şi stări care au generat această pierdere. El afirmă: „Sunt sentimente care mă înfrâng // O ploaie o să vină peste mine” [Opt al lui Februarie (Sentimente)].

Un emoţionant omagiu îi aduce autorul într-un rondel, marelui confrate într-ale Poeziei, Grigore Vieru: “Despre Vieru, se mai poate scrie, / Că îngerii în cer l-adăpostesc / Ca pe un frate ce-a rămas lumesc, / Iubirea lui fiind doar Românie. // Aşa că moartea îi rămâne vie / Şi cu peniţa scriu şi îndrăznesc / Să spun că de Vieru se mai scrie, / Că îngerii în cer l-adăpostesc. // În ziua ce ne spune “te iubesc” / Şi ei, şi lui, şi ţie, chiar şi mie, / El a trecut de Prut, în cununie / Cu sufletul rămas tot românesc, // Despre Vieru, se mai poate scrie” [Paisprezece al lui Februarie. (Ar fi împlinit 80 de ani)].

De data aceasta sub forma sonetului, autorul îl evocă pe Sfântul Valentin, cel care îi protejează pe cei căsătoriţi. O frumoasă poveste de iubire pentru cuplurile de îndrăgostiţi care îl serbează în fiecare an, în preajma primăverii. Şi în prelungirea acestui sentiment evlavios, poetul îşi manifestă cu statornicie iubirea: “Îţi simt în aer sufletul tău bun / Şi parcă norii înfloresc pe cer, / Mă uit la ei cum în desene pier / Şi iar icoane dragi în gând adun. // Că te iubesc aş vrea să pot să-ţi spun, / La viaţa de-altă dată că mai sper, / Îţi simt în aer sufletul tău bun / Şi parcă norii înfloresc pe cer. // Dacă mă rog şi asta, Doamne-ţi cer, / De-atâta dor nu pot să fiu imun / Şi orele-s baloane de săpun, / M-adun în mine într-un colţ stingher, // Când simt în aer sufletul tău bun.” [Nouăsprezece al lui Fabruarie. (Sufletul tău)].

Un proiect interesant, o poezie sinceră, în formă fixă, cu multe mijloace de expresie artistică, în care, cu dezinvoltura proprie firii sale, autorul îşi expune gândurile şi sentimentele, pentru cine doreşte să le cunoască.

Cezarina Adamescu

23 Februarie, 2017

Ziarul MIORIŢA USA este o publicație independentă de informație socio-politică și culturală. Este vocea comunităţilor româneşti din USA.